Frații Buzești – Istorie, Film și Viitor

Frații Buzești – Istorie, Film și Viitor

Doamnelor și domnilor,
dragi prieteni,

Vă mulțumesc că sunteți aici, la Biblioteca Județeană „George Barițiu” Brașov, pentru o seară care, cel puțin pentru mine, are o semnificație aparte.

Evenimentul de astăzi se numește „Frații Buzești – Istorie, Film și Viitor”. Și cred că acest titlu spune, de fapt, tot ce încercăm să facem.

Nu suntem aici doar ca să privim spre trecut.
Nu suntem aici doar ca să admirăm niște cărți, niște documente, niște fotografii sau niște nume vechi.
Și nu suntem aici nici pentru un exercițiu de nostalgie.

Suntem aici pentru a pune o întrebare foarte simplă, dar foarte grea:

Ce facem cu moștenirea pe care am primit-o?

O păstrăm ca decor?
O invocăm festiv, din când în când, la aniversări?
O transformăm în mit rigid, bun doar pentru discursuri?
Sau încercăm să o înțelegem, să o cercetăm, să o aducem în prezent și, mai ales, să o transformăm într-o resursă pentru viitor?

Pentru mine, acesta este sensul evenimentului de astăzi.

Nu comemorăm trecutul. Îl transformăm în viitor.

 

Expoziția documentară dedicată Fraților Buzești este primul pas al acestei întâlniri.

Ea aduce împreună cărți, documente, repere genealogice, mărturii istorice, imagini de arhivă și materiale care reconstruiesc, treptat, nu doar povestea unei familii, ci și atmosfera unei epoci.

Radu, Preda și Stroe Buzescu nu sunt doar personaje dintr-o legendă. Nu sunt doar nume asociate cu Mihai Viteazul. Sunt parte dintr-o lume politică, militară și morală extrem de complexă.

O lume în care domniile se schimbau repede.
O lume în care alianțele erau fragile.
O lume în care boierii puteau fi stâlpi ai țării sau prădători ai ei.
O lume în care credința, puterea, familia, pământul și sabia nu erau noțiuni separate, ci părți ale aceleiași lupte pentru supraviețuire.

Frații Buzești apar în istorie în jurul marilor mișcări ale epocii lui Mihai Viteazul și ale lui Radu Șerban. Dar ceea ce mi se pare important este că ei nu pot fi înțeleși doar ca „oameni ai voievodului”. Ei trebuie înțeleși ca parte dintr-o rețea de familie, de rang, de responsabilitate, de interes, de credință și de acțiune.

Aici expoziția are un rol esențial.

Ea ne obligă să ieșim din imaginea simplificată a trecutului. Ne arată că istoria nu este niciodată făcută de un singur om, oricât de mare ar fi el. Istoria este făcută de oameni, de familii, de alianțe, de instituții slabe sau puternice, de întâmplări, de curaj, de trădare, de sacrificiu și, uneori, de o încăpățânare care trece peste generații.

Frații Buzești fac parte din această încăpățânare.

 

Dar evenimentul de astăzi nu se oprește la document.

Pentru că memoria istorică nu trăiește doar în arhive. Ea trăiește și în imagini.

De aceea, avem în program un moment dedicat filmului „Mihai Viteazul”, realizat de Sergiu Nicolaescu la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70.

Aici cred că trebuie să fim corecți, echilibrați și lucizi.

Filmul „Mihai Viteazul” rămâne una dintre cele mai mari producții istorice românești. Pentru generații întregi, imaginea lui Mihai Viteazul a fost legată de chipul lui Amza Pellea, de marile scene de bătălie, de cai, de steaguri, de costume, de muzică, de acel sentiment de epopee națională pe care filmul l-a produs cu o forță extraordinară.

Și trebuie spus răspicat: fără cinematografia românească de atunci și fără contribuția Armatei Române, acel film nu ar fi avut aceeași anvergură.

Armata Română nu a fost doar un sprijin logistic. A fost parte din materia vizuală a filmului. A dat masă, disciplină, corp, mișcare, formații, cai, prezență. A făcut posibilă acea scară epică pe care astăzi, privind înapoi, o considerăm aproape imposibil de repetat.

În preajma Zilei Armatei Române, acest lucru trebuie amintit cu respect.

Dar respectul față de trecut nu înseamnă suspendarea judecății critice.

Filmul „Mihai Viteazul” a fost făcut într-o epocă politică precisă: epoca național-comunismului. O epocă în care istoria era folosită și ca instrument de construcție simbolică, de legitimare, de afirmare a unei imagini grandioase despre conducător, popor și destin.

De aceea, filmul construiește un Mihai Viteazul monumental. Aproape fără fisuri. Aproape fără slăbiciuni. Un erou total, un om-destin, o statuie vie.

Cinematic, această alegere funcționează.
Istoric și moral, însă, ea simplifică.

Pentru că, în jurul acelui Mihai aproape perfect, ceilalți oameni ai epocii rămân în plan secund. Uneori chiar în plan terț.

Frații Buzești, de pildă, apar în film mai degrabă ca sprijinitori ai marelui voievod, nu ca personalități autonome. Nu ca oameni cu propriile lor conflicte, propriile lor decizii, propriile lor contradicții, propriul lor drum.

Or, tocmai aici apare întrebarea noastră.

Ce facem astăzi cu această moștenire cinematografică?

O respingem?
Nu.

O idolatrizăm fără rezerve?
Nici atât.

O continuăm critic.

Aceasta mi se pare formula corectă:

Nu demolăm filmul „Mihai Viteazul”. Îl continuăm critic.

Îi recunoaștem forța. Îi recunoaștem rolul. Îi recunoaștem importanța. Dar înțelegem și limitele limbajului său.

Filmul din anii ’70 a lucrat cu monumentalul.
Noi trebuie să lucrăm cu complexitatea.

Filmul a construit statuia.
Noi trebuie să căutăm omul viu.

Filmul a pus în centru eroul unic.
Noi vrem să reconstruim lumea din jurul lui.

 

Aici intră proiectul de serial „Frații Buzești”.

Serialul nu este gândit ca o negare a filmului „Mihai Viteazul”. Nici ca o concurență cu el. Ar fi absurd și inutil.

Serialul este o altă întrebare pusă aceleiași istorii.

Cine au fost oamenii din jurul voievodului?
Cum s-au format?
Ce au pierdut?
Ce au învățat?
Ce i-a făcut capabili să stea lângă un om ca Mihai Viteazul?
Și cât din istorie se face, de fapt, nu prin omul din centru, ci prin cei care duc greul în jurul lui?

În viziunea noastră, „Frații Buzești” este o dramă istorică europeană, cu anvergură cinematografică modernă.

Nu vrem un trecut ilustrat frumos, ca într-un album.
Nu vrem costume puse peste oameni goi pe dinăuntru.
Nu vrem replici solemne rostite de personaje fără viață.

Vrem o lume.

O lume în care Țara Românească nu este o margine de hartă, ci un nod strategic între imperii. La sud, Imperiul Otoman. La vest și nord-vest, Habsburgii și Transilvania. La nord-est, Moldova. Mai departe, Polonia. Deasupra tuturor, jocurile religioase, diplomatice și militare ale Europei creștine.

Într-o asemenea lume, nimeni nu are luxul inocenței.

Copiii cresc repede.
Familiile devin cetăți.
Mănăstirile pot fi refugii, școli, depozite, locuri de conspirație sau de salvare.
Un han poate fi ascultat.
O scrisoare poate ucide.
O alianță poate dura o lună.
Iar o greșeală poate costa nu doar o viață, ci o moșie, un neam, o țară.

În această lume vrem să-i vedem pe Radu, Preda și Stroe Buzescu nu ca figuranți ai istoriei, ci ca oameni în formare.

Radu — echilibrul.
Preda — impulsul, umanitatea fierbinte.
Stroe — luciditatea, viziunea, uneori pericolul inteligenței reci.

Trei frați. Trei temperamente. Trei feluri de a înțelege puterea.

Și, mai ales, trei oameni care nu se nasc eroi, ci sunt forțați de lume să devină ceva mai mult decât sunt.

Aceasta este diferența majoră dintre vechiul film istoric și serialul pe care încercăm să-l construim.

Cinema-ul istoric de secol XXI nu mai poate funcționa doar cu eroi perfecți și dușmani de carton. Publicul de astăzi cere altceva. Cere personaje contradictorii. Cere miză morală. Cere adevăr interior. Cere oameni care greșesc, se tem, se murdăresc, plătesc și totuși merg mai departe.

Nu mai este suficient să arăți platoșe, cai și steaguri.

Trebuie să arăți mecanismele puterii.
Trebuie să arăți frica.
Trebuie să arăți tentația trădării.
Trebuie să arăți de ce un om bun poate ajunge să facă rău.
Și de ce, uneori, supraviețuirea este prima formă de eroism.

De aceea, întrebarea serialului este simplă:

Ce faci când nimeni nu te salvează?

Aceasta nu este doar o întrebare a secolului al XVI-lea.
Este o întrebare pe care, din păcate, o recunoaștem și astăzi.

 

Și tocmai de aici se face trecerea către carte.

La prima vedere, cineva ar putea spune: ce legătură are o expoziție despre Frații Buzești cu filmul „Mihai Viteazul”, cu un serial istoric și cu o carte despre resurse și responsabilitate?

Pentru mine, legătura este foarte clară.

Toate vorbesc despre același lucru:

capacitatea unei societăți de a-și înțelege resursele și de a le transforma în viitor.

Trecutul este o resursă.
Memoria este o resursă.
Cultura este o resursă.
Arhivele sunt o resursă.
Cinematografia este o resursă.
O bibliotecă este o resursă.
O familie, cu documentele și poveștile ei, este o resursă.
O carte este o resursă.

Dar o resursă neorganizată se pierde.
O resursă neînțeleasă se risipește.
O resursă folosită prost poate deveni propagandă, kitsch sau simplă festivitate.

Cartea „Viitorul României între resurse și responsabilitate” pornește exact de aici: de la ideea că România nu este săracă în resurse. Problema noastră profundă nu este că nu avem. Problema este că risipim ceea ce avem.

Risipim resursă umană.
Risipim bani publici.
Risipim timp.
Risipim patrimoniu.
Risipim memorie.
Risipim șanse.

Și poate cea mai dureroasă formă de risipă este risipa de sens.

Avem istorie, dar adesea o folosim prost.
Avem cultură, dar o finanțăm întâmplător.
Avem oameni talentați, dar nu construim instituții care să-i țină aici.
Avem povești extraordinare, dar nu le transformăm în produse culturale puternice, capabile să circule internațional.

De aceea, legătura dintre expoziție, film, serial și carte nu este artificială.

În anii ’70, România a putut mobiliza resurse enorme pentru a produce o mare imagine istorică: filmul „Mihai Viteazul”. Dar acea mobilizare s-a făcut într-un sistem politic care folosea istoria și pentru legitimare ideologică.

Întrebarea noastră de astăzi este alta:

Poate România contemporană să mobilizeze resurse inteligente, libere și responsabile pentru a produce cultură vie, memorie critică și proiecte cu valoare internațională?

Poate România să facă din istoria ei nu doar un decor, ci un avantaj cultural?
Poate să transforme patrimoniul în educație?
Poate să transforme arhiva în film?
Poate să transforme memoria în proiect?
Poate să transforme talentul în instituție?
Poate să transforme emoția în construcție?

Aceasta este, de fapt, puntea dintre serial și carte.

Serialul întreabă: cum devin oamenii puternici într-o lume instabilă?
Cartea întreabă: cum poate deveni un stat responsabil într-o lume instabilă?

Sunt două forme ale aceleiași preocupări.

Într-un caz, vorbim despre frați, familie, război, loialitate și supraviețuire.
În celălalt, vorbim despre instituții, reguli, resurse, disciplină și viitor.

Dar întrebarea de fond este aceeași:

Ce faci cu ceea ce ai primit?

 

Aș vrea să închei cu o idee care leagă toate aceste lucruri.

Nu avem nevoie de mai puțină memorie.
Avem nevoie de memorie mai matură.

Nu avem nevoie să micșorăm eroii.
Avem nevoie să-i înțelegem mai bine.

Nu avem nevoie să negăm filmul istoric românesc.
Avem nevoie să-l ducem mai departe, cu instrumentele, libertatea și luciditatea secolului XXI.

Nu avem nevoie să repetăm miturile vechi.
Avem nevoie să le deschidem, să le cercetăm, să le umanizăm și să le transformăm în cultură vie.

Pentru că o țară care nu știe ce moștenește nu știe nici ce poate construi.

Iar o țară care își risipește memoria ajunge, mai devreme sau mai târziu, să-și risipească și viitorul.

De aceea, expoziția documentară, momentul dedicat filmului „Mihai Viteazul”, proiectul de serial „Frații Buzești” și cartea „Viitorul României între resurse și responsabilitate” sunt, pentru mine, părți ale aceluiași demers.

Un demers despre memorie.
Despre cultură.
Despre responsabilitate.
Despre felul în care trecutul poate redeveni energie pentru viitor.

Sau, spus mai simplu:

Memoria e valoroasă doar când e transformată în viitor.

Vă mulțumesc