Istoria Buzeștilor în Epoca Primei Uniri

Istoria Buzeștilor în Epoca Primei Uniri

Familie, putere, război și memorie în lumea lui Mihai Viteazul

Există cărți care pornesc dintr-o descoperire și cărți care pornesc dintr-o datorie. Aceasta s-a născut din amândouă.

Am purtat numele Buzescu înainte de a-i putea măsura istoria. Ca în multe familii, trecutul a ajuns la mine fragmentar: printr-un arbore genealogic, fotografii, înscrisuri, o stemă, câteva obiecte și povestiri transmise de la o generație la alta. Când am început să le așez alături de hrisoave, cronici, inscripții funerare, ctitorii, studii istorice și ediții de documente, am înțeles că un nume vechi nu este o decorație și nu conferă urmașilor vreun privilegiu. Este o responsabilitate.

Așa a început scrierea volumului Istoria Buzeștilor în Epoca Primei Uniri. Nu ca o glorificare familială, ci ca o încercare de a despărți documentul verificabil de legendă, tradiția de familie de faptul istoric, ipoteza genealogică de certitudine și memoria de reprezentările construite mai târziu.

În centrul cărții se află Radu, Preda și Stroe Buzescu, cei trei frați care au ocupat dregătorii importante, au purtat solii, au comandat oști, au finanțat campanii și au participat la marile decizii ale domniei lui Mihai Viteazul. Dar volumul nu este numai biografia lor și nici o simplă cronică a faptelor de arme.

Este istoria unei familii care intră în mecanismul puterii și își transformă patrimoniul, relațiile, creditul, oamenii, caii, drumurile și dregătoriile într-o capacitate politică și militară. Buzeștii nu apar ca o suită ornamentală în jurul voievodului, ci ca parte a infrastructurii fără de care voința unui conducător nu se poate transforma în faptă istorică.

Cum a fost scrisă cartea

Cercetarea a pornit din memoria familială, dar nu s-a oprit la ea. Arborele genealogic, fotografiile, înscrisurile și tradițiile păstrate în familie au fost confruntate cu documente de cancelarie, cronici românești și străine, corespondență diplomatică, inscripții, monumente funerare, repertorii prosopografice și lucrări de specialitate.

Un reper important a fost lucrarea publicată în 1936 de maiorul Gheorghe S. Buzescu, care a reunit hrisoave, tradiții și ipoteze genealogice. Un alt reper a fost trilogia istorică a lui Dumitru Almaș, prin care povestea Fraților Buzești a intrat în imaginația mai multor generații. Ambele au fost însă supuse confruntării cu izvoarele și cu cercetarea istorică ulterioară.

Bibliografia inventariată depășește 400 de titluri, iar manuscrisul cuprinde peste 1.500 de note. Pentru fiecare afirmație importantă au fost urmărite numele, data, locul, dregătoria, filiația, acțiunea, sursa, pagina, contradicțiile dintre mărturii și gradul de certitudine pe care documentele îl permit.

Formația mea de economist mi-a orientat privirea și spre mecanismele care rămân adesea în umbra marilor personaje: creditul, datoria, logistica, administrația, proprietatea, rețelele de loialitate și felul în care o hotărâre devine executabilă. În jurul lui Mihai Viteazul, cineva trebuia să împrumute bani, să strângă oameni, să asigure cai și hrană, să negocieze cu Brașovul, Alba Iulia, Viena ori Praga și să suporte întârzierile aliaților.

Perioada istorică

Narațiunea începe în anul 1494, înainte ca numele Buzescu să fie fixat în forma prin care îl cunoaștem astăzi. Primele capitole urmăresc linia veche a familiei, pe Vlad Buzea, Radu Armașul, formarea patrimoniului, dregătoriile, căsătoriile, moșiile, pribegia și confiscările care au precedat afirmarea celor trei frați.

Centrul cronologic al cărții îl reprezintă anii 1593–1601: înscăunarea lui Mihai Viteazul, intrarea Țării Românești în Liga Creștină, ruptura cu Poarta, campaniile din 1594–1595, Călugărenii, războiul de la sudul Dunării, tensiunile cu Transilvania, campania din 1599, Șelimbărul, intrarea în Alba Iulia și cucerirea Moldovei în 1600.

Este perioada în care Mihai Viteazul a adus pentru scurt timp sub aceeași autoritate politică Țara Românească, Transilvania și Moldova — momentul istoric pe care memoria românească avea să-l numească, mai târziu, Prima Unire.

Cartea urmărește și prăbușirea acestei construcții: Mirăslăul, pierderea centrului politic, refugiul, revenirea, victoria de la Guruslău și uciderea lui Mihai la Turda. Povestea continuă după moartea voievodului, prin ridicarea țării de către Buzești, domnia lui Radu Șerban, moartea lui Stroe la Teișani și ultimii ani ai lui Radu și Preda, până în 1610. Anexele extind cronologia documentară până în 1678, urmărind memoria, patrimoniul și continuitatea familiei.

Ce cuprinde volumul

Cele 33 de capitole sunt organizate în cinci părți:

Casa urmărește începuturile documentare ale familiei, patrimoniul, moșiile, dregătoriile și formarea puterii celor trei frați.

Domnia și războiul reconstituie ascensiunea lui Mihai Viteazul, alianța antiotomană, luptele din 1595 și economia umană și materială a războiului.

Pacea imposibilă analizează tratatele, presiunile externe, relația cu Habsburgii și Transilvania și pregătirea campaniei din 1599.

Trei țări urmărește cucerirea și guvernarea Transilvaniei și Moldovei, fragilitatea noii construcții politice și înfrângerea de la Mirăslău.

Prețul relatează revenirea, Guruslăul, uciderea lui Mihai, refacerea puterii în jurul lui Radu Șerban și destrămarea generației celor trei frați.

Epilogul și anexele reunesc cronologia sinoptică, arborele genealogic selectiv, evoluția dregătoriilor, izvoarele, memoria ctitoriilor și monumentelor funerare, bibliografia critică și instrumentele folosite în cercetare.

Miza cărții

Am dorit să scriu o istorie care se citește, nu doar una care se consultă, dar și o istorie care poate fi verificată, nu doar admirată. Cititorul trebuie să poată simți frigul drumului, prețul calului, întârzierea soliei, greutatea unei răni și spaima schimbării de domnie, dar trebuie să poată coborî, atunci când dorește, spre nota de subsol, spre document și spre limita mărturiei.

Istoria Buzeștilor în Epoca Primei Uniri este o carte despre familie, putere, război și memorie. Este, în același timp, o carte despre România: despre felul în care ne construim eroii, despre cât de repede simplificăm o epocă pentru a o putea celebra și despre cât de greu acceptăm că măreția și costul omenesc pot încăpea în aceeași poveste.

Nu am încercat să micșorez gloria. Am încercat să-i redau adâncimea.

Prefața volumului Istoria Buzeștilor în Epoca Primei Uniri. Familie, putere, război și memorie în lumea lui Mihai Viteazul de Alin Bogdan BUZESCU Iulian CĂTĂLUI

În această lume turbulentă, atomizată și aflată într-o nouă paradigmă civilizațională există numeroase cărți de istorie genealogieă și de familie, inclusiv în România, ele împărțindu-se în mai multe categorii principale în funcție de scopul lor: ghiduri practice pentru cercetare, monografii ale unor familii faimoase ori albume de familie personalizate și ample biografii istorice; ghidurile practice și manualele de genealogie arătându-ne indubitabil modul în care omul poate să-și descopere proprii strămoși, cum să caute asiduu și profesionist în arhive, cum să descifreze ori decodifice vetuste acte și documente și cum să-și edifice un arbore genealogic. În acest context, importante sunt și tratatele de genealogie, de fapt, niște lucrări complexe de tip academic (precum cele scrise de Ștefan S. Gorovei), dedicate celor care vor să studieze pe îndelete această știință la un nivel elevat. În a doua categorie s-ar înscrie istoriile unor familii celebre (monografii) ce urmăresc pasionant și ineluctabil nașterea, ascensiunea și declinul unor mari familii istorice, boierești sau monarhice. În a treia categorie pot fi incluse jurnalele, cărțile de memorii și albumele de familie personalizate, în care un membru de familie mai mult sau mai puțin talentat literar, narează cu sârg viața cotidiană, întâmplările zilnice din familia sa.

Genealogia (din grecescul γενεά genea, „generație”, și λόγος logos, „cunoaștere”) considerată o știință auxiliară a istoriei, reprezintă „listarea membrilor unei familii care stabilește o linie genealogică” sau practica cercetării rudeniei și a liniei genealogice a indivizilor. Dicționarul enciclopedic Quillet definește genealogia ca fiind „studiul și cunoașterea descendențelor”, însă, prin metonimie, termenul genealogie se referă și la produsul acestei cercetări, de exemplu, o pictură și mai ales o carte. La rândul său, un arbore genealogic este o reprezentare grafică a genealogiei ascendente sau descendente a unui individ, cunoscut sub numele de cujus (persoana a cărei genealogie este urmărită), în mod colocvial, această reprezentare structurată a relațiilor familiale fiind adesea numită arbore, la fel ca arborele vegetal, dar există și alte reprezentări, cum ar fi „diagramele circulare sau semicirculare”.

Ca tip de text, o genealogie este o catagrafie a strămoșilor cunoscuți ai unei persoane pe nume, exemple putând fi găsite încă în Biblie – Vechiul Testament (genealogiile patriarhilor și regilor lui Israel, preoții ținând și ei o genealogie pentru a asigura preoția acordată doar fiilor lui Levi), la poetul antic grec Hesiod (genealogia zeilor din poemul său epic Teogonia) ori la romani, de pildă, la Vergiliu (în marea sa epopee Eneida, el trasează genealogia mitologică a poporului roman, prezentându-l pe Eneas, fiu al zeiței Venus, ca strămoș direct al lui Iulus Ascanius, cel de la care își revendica numele Gens Iulia, familia genialului Iulius Cezar și a împăratului fondator Augustus).

Genealogia, ca metodă filosofică, trebuie distinsă de cercetarea familiei: urmându-i pe Friedrich Nietzsche și Michel Foucault, aceasta își propune să scoată în relief „istoricitatea conceptelor sau discursurilor morale actuale”. De asemenea, în filosofie, expresia este întrebuințată pentru a explica contextul în care își are originea o idee, un concept, o viziune sau chiar un sistem de gândire, începând cu tot ceea ce l-a precedat mai mult sau mai puțin glorios, de exemplu, în emblematica sa carte Genealogia moralei (care a influențat numeroși gânditori, printre care Sigmund Freud și Michel Foucault), Nietzsche explorează relațiile dintre conceptele morale, etice și realitatea socio-economică a vremurilor sale contradictorii, în special în raport cu valorile religioase, pentru filozoful din Röcken, genealogia este „practica, experiența corectă a istoriei”, genealogia moralei fiind, așadar, adevărata istorie a moralității, a eticii.

În epoca modernă, genealogia a devenit o activitate tot mai răspândită, atât oamenii de rând, cât și cei din elitele politice, și nu numai, cercetându-și asiduu și documentându-și cu obstinație arborii genealogici. Odată cu apariția revoluționară a Internetului, numărul resurselor ușor accesibile genealogiștilor a crescut în progresie geometrică, generând un tsunami al interesului pentru acest fascinant subiect, genealogia online începând să câștige tot mai multă popularitate la începutul anilor 2000, Internetul devenind, astfel, o sursă majoră nu doar de date pentru genealogiști, ci și un instrument important de informare și comunicare.

În România, genealogia este cunoscută încă din perioada Evului Mediu din actele de cancelarie, pe baza stabilirii succesiunii se fixau moștenirile drepturilor asupra pământului, însă, primele cercetări genealogice „cu caracter științific” apar în opera cărturarului-domnitor Dimitrie Cantemir care a încercat să schițeze un istoric al familiilor boierilor moldoveni. În 1787, banul Mihail Cantacuzino a conceput Ghenealoghia Cantacuzinilor, lucrarea însă va fi rămas în manuscris până la publicarea ei abia un secol mai târziu, în 1884. O lucrare importantă pentru dezvoltarea genealogiei în Țările Române o constituie Arhondologia Moldovei. Amintiri și note contemporane elaborată între 1844 și 1856 de paharnicul Constantin Sion și publicată la Iași în 1892 de istoricul Gheorghe Ghibănescu. Printre istoricii de la începutul secolului al XX-lea care au studiat familiile nobiliare române îi putem enumera pe Nicolae Iorga și Octav George Lecca, însă cel care a fundamentat științific această ramură a istoriei este Ștefan Dimitrie Grecianu care a publicat Genealogiile documentate ale familiilor boierești, în trei volume, proiect cvasi-gigantesc rămas însă neterminat datorită morții premature a autorului.

Masiva și documentata carte a lui Alin Bogdan Buzescu, Istoria Buzeștilor în Epoca Primei Uniri. Familie, putere, război și memorie în lumea lui Mihai Viteazul este una foarte complexă, conținând câte ceva din toate acele categorii menționate mai înainte, și ceva în plus, fiind concomitent istorie genealogică, monografie ori biografie de familie, cercetare istorică, micro-tratat de genealogie, volum de memorii, dar și album de familie, având chiar elemente de heraldică. Iar după cum spune autorul, lucrarea sa nu este realizată, concepută ca o „glorificare familială”, punctul său de plecare fiind ideea că un nume vechi nu este o medalie, ci o „sarcină”, deși, punctul de plecare al cărții a fost unul familial: arborele genealogic, fotografiile, înscrisurile, stema și tradițiile păstrate în casă. În jurul lor s-au adunat două coloane vechi de memorie, precizează Alin Bogdan Buzescu: lucrarea maiorului Gh. S. Buzescu, publicată la Sibiu în 1936, care a adunat documente, hrisoave și ipoteze genealogice și trilogia istorico-romanescă a lui Dumitru Almaș, prin care mai multe generații s-au încapsulat literar-imaginativ în povestea fraților Buzești.

Minuțioasa și logic-raționala cercetare a lui Alin Bogdan Buzescu încearcă să disjungă „documentul verificabil” de tradiția de familie, „ipoteza de certitudine, inferența genealogică de formularea explicită a izvorului și memoria de legendă”. El propune o „sinteză critică și o microistorie a puterii”, edificate cu un mare respect pentru munca istoricilor, arhiviștilor, bibliotecarilor, editorilor de documente și cercetătorilor care au identificat, transcris și interpretat izvoarele înaintea lui. Istoria Buzeștilor în Epoca Primei Uniri. Familie, putere, război și memorie în lumea lui Mihai Viteazul există pentru că o comunitate profesională a păstrat urmele pe care o familie singură nu le-ar fi putut conserva, autorul purtând numele familiei despre care scrie pasionant-subiectiv dar și lucid, perspectiva neutralității fiind cvasi-imposibilă, descendența oferindu-i inevitabil acces la interogații de tot felul, la un falnic arbore genealogic, la fotografii semnificative, la tradiții și la voința de a continua atunci când munca părea de-a dreptul sisifică, în același timp, nedându-i însă dreptul de a declara adevărat ceea ce nu putea fi verificat și probăluit.

Alin Bogdan Buzescu este economist de profesie, și nu istoric, această poziție având limite evidente, pe care el nu a încercat să le cosmetizeze, cum procedează arogant-nesăbuit dar inconștient, totodată, atâția autori care se cred mai mult decât sunt în realitate și pot duce, însă, profesia de economist i-a adus autorului și o „anumită sensibilitate pentru mecanisme”: resurse, credit, datorie, logistică, instituții, rețele și felul în care „o decizie devine executabilă”. De altfel, în jurul lui Mihai Viteazul, tocmai aceste mecanisme, consideră Alin Buzescu, specialist în analiză economico-informațională, sisteme informatice de management și guvernanță organizațională, se evaporă adesea sub lumina eroului, voievodul muntean părând că decide numai el și lumea se mișcă în jurul său, însă, documentele indică o realitate cruntă: „cineva trebuia să împrumute bani, să strângă oameni, să țină drumurile, să negocieze cu Brașovul, Alba Iulia, Praga ori Cracovia, să administreze moșiile și să suporte întârzierile aliaților”. Aici trebuie neapărat spus că Mihai Viteazul nu a acționat de unul singur, el integrându-se în alianța creștină a vremii, Liga Sfântă și desfășurând campanii militare semnificative împotriva autorității turcești în regiune. Liga menționată era o alianță politico-militară a unor țări europene predominant creștine, înființată în 1594 de italianul Papă Clement al VIII-lea (pontificatul lui fiind printre cele mai importante ale Reformei catolice), împotriva Imperiului Otoman musulman în timpul Războiului Lung (1591-1606), scopul acestei alianțe, din care au făcut parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Veneția, Mantua, Toscana, Ferrara, Spania, Marele Cnezat al Moscovei, Principatul Transilvaniei, Principatul Moldovei și Țara Românească, va fi fost, desigur, expulzarea osmanlâilor din Europa. În opinia lui Alin Bogdan Buzescu, papalitatea, împăratul Rudolf al II-lea, Spania și câteva puteri italiene puteau susține „aceeași cauză fără să ofere aceleași trupe, aceiași bani ori aceeași strategie”, Polonia rămânând însă rezervată, iar interesele ei la hotarul Moldovei nu coincideau cu cele habsburgice, de asemenea, Sigismund Báthory oscila între dependența formală față de sultan, presiunea nobilimii transilvănene și „ambiția de a conduce frontul creștin din regiune”. Autorul consideră realist că pentru cei trei voievozi de la Dunărea de Jos, „Liga” nu era, așadar, „o masă la care puteau adera printr-o singură semnătură, ci era o rețea de promisiuni inegale” și în acest mod trebuia aflat „cine va porni primul, cine va trimite oaste, cine va primi pribegii în caz de înfrângere și cine va folosi alianța pentru a-și impune suzeranitatea asupra vecinului”.

Cu toate acestea, printr-o combinație abilă de acțiune militară, diplomație și „oportunism strategic”, plus o scurtă conjunctură istorică favorabilă, voievodul muntean a reușit în mirabilul an 1600 să extindă controlul politic asupra Transilvaniei și Moldovei, realizând, pentru prima dată, o „unificare de facto” a celor trei principate locuite majoritar de români, o uniune personală a lui Mihai, mai mult, această primă unire a celor trei țări medievale românești, realizată în 1599–1600, fiind popularizată în secolul al XIX-lea, mai ales de scrierile lui Nicolae Bălcescu, în contextul perioadei de renaștere națională a românilor, abia în 1859 înfăptuindu-se prima unire adevărată a acestora (Unirea Principatelor Române).

Volumul Buzescian se divide în cinci segmente, capitole vaste și consistente, urmate de un inspirat epilog și de anexe: Partea I. Casa – începuturile documentare ale casei, Vlad Buzea, Radu Armașul, patrimoniul, dregătoriile, căsătoriile și moșiile; Partea a II-a. Domnia și războiul – înscăunarea lui Mihai, Liga Creștină, ruptura cu Poarta, luptele din 1595 și economia războiului; Partea a III-a. Pacea imposibilă – tratatele, presiunile externe, conflictul latent dintre domn, boieri și aliați, pregătirea campaniilor din 1599; Partea a IV-a. Trei țări – Transilvania, Moldova, guvernarea, Mirăslău și prăbușirea construcției politice și Partea a V-a. Prețul – revenirea, Guruslău, uciderea lui Mihai, continuitatea prin Radu Șerban, moartea lui Stroe și închiderea generației. Epilog și anexe – viața juridică și morală a memoriei după moartea fraților: acte, morminte, ctitorii, văduve, urmași, izvoare, bibliografie și instrumente de lucru.

În mult-prea-scurta dar intensa lui domnie (1593-1601) Mihai Viteazul s-a înconjurat de oameni loiali, devotați și valoroși, cu sprijinul cărora a reușit fapte importante care au intrat în istoria românilor, printre ei numărându-se Banul Mihalcea, Banul Udrea, Baba Novac, Radu Calomfirescu și mai ales frații Buzești – Radu, Preda și Stroe. „Dacă Mihai Vodă a fost un luceafăr în zori, Buzeștii au figurat ca acele astre militare și politice de mărimea întâi, care i-au amplificat și înălțarea spre culmi și strălucire”, susținea poetizant istoricul și scriitorul Dumitru Almaș. Totodată, nu există un număr total exact sau o statistică oficială privind toate cărțile în care sunt menționați frații Buzești, însă cea mai cunoscută lucrare dedicată în întregime acestora este trilogia de romane istorice Frații Buzești, scrisă chiar de Dumitru Almaș, consultant istoric la filmele Pintea (1976), Iancu Jianu zapciul (1981) și Iancu Jianu haiducul (1981), această cunoscută trilogie romanescă publicată în anii 1970 la Editura Eminescu, incluzând trei volume: „Pahar de cale albă” (1971), „Luceafărul de la Răsărit” (1975) și „Zborul a rămas” (1977). Pe lângă această operă de ficțiune istorică, despre viața și faptele de arme ale celor trei mari boieri Preda, Radu și Stroe Buzescu, s-au scris numeroase lucrări de specialitate, monografii și studii istorice, printre cei mai importanți istorici și scriitori români care le-au analizat în detaliu viața și campaniile militare alături de Mihai Viteazul, protagonist al acestor cărți, se numără: Nicolae Iorga, A. D. Xenopol, Alexandru Odobescu și Grigore Tocilescu.

În Istoria Buzeștilor în Epoca Primei Uniri. Familie, putere, război și memorie în lumea lui Mihai Viteazul, Radu, Preda și Stroe Buzescu reprezintă „centrul narațiunii”, dar nu obiectul unei simple biografii eroice, miza fiind reconstituirea pintiliană a modului în care o familie boierească plonjează în vortexul „mecanismului puterii”, își metamorfozează ovidian patrimoniul, dregătoriile, alianțele, creditul, oamenii și ctitoriile în capacitate politică și militară și devine „parte a infrastructurii” fără de care voința unui conducător, oricât ar fi de genial, cum ar fi Cezar, Ginghis Han ori Napoleon, nu poate deveni „faptă istorică”. Naraţiunea din această carte se face la persoana a III-a singular, fiind una de tip heterodiegetic, povestitorul sau naratorul este omniscient, atotştiutor, omniprezent, obiectiv, neutru, cvasi-detaşat, impersonal, implicat, creditabil, ştie mai mult decât ştiu personajele istorice; viziunea este una ,,dindărăt” (par derriere, cum ar spune francezii), punctul de vedere este auctorial, iar focalizarea zero.

Totodată, Buzeștii nu sunt tratați simplu ca „suită ornamentală” în jurul lui Mihai Viteazul, ci ca „parte a lumii” care i-a făcut posibilă acțiunea: familie, slujbă, moșii, credință, război, datorii, administrație, alianțe și memorie. Metoda de lucru a acestei cărți, ca să-l amintim și pe filozoful Edgar Morin, pornește de la inventarierea surselor biobibliografice și de la controlul ferm al afirmațiilor prin catapultare la document, ediție critică, transcriere, cronică, monument, inscripție sau lucrare de sinteză, pentru fiecare afirmație importantă exprimată clar de Alin Bogdan Buzescu, urmărindu-se neabătut: „nume, dată, loc, dregătorie, filiație, acțiune, sursă, pagină, contradicție și grad de certitudine”. În primul capitol al volumului său, „Vlad Buzea și începutul casei (1494–1518)”, autorul precizează că înainte de numele Buzescu au fost „trei frați, trei dregătorii și o carte de moșie”, astfel, la 5 iulie 1516, cancelaria lui Neagoe Basarab, domnul Țării Românești între 1512 și 1521 (canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 2008), i-a așezat împreună într-un act care „face vizibilă pentru prima dată, fără echivoc, casa din care vor coborî Frații Buzești”. Actul va fi fost emis la Giurmeni, precizează autorul, iar destinatarii erau Vlad banul, Dumitru pârcălabul, Balica spătarul și toți fiii lor: Domnul le întărea la Căluiu de Sus întreaga parte a unui proprietar numit Albul, acesta venind înaintea lui Neagoe Basarab și declarând că pământul era al său, o bătrână și dreaptă moșie de moștenire, pe care o închinase și o dăruise lui Vlad și fraților lui. Prin porunca domnească, Albul nu mai păstra niciun drept de amestec, iar stăpânirea era întărită fraților, fiilor și nepoților lor, aceasta este fundația documentară sigură, iar cartea lui Alin Bogdan Buzescu nu îi numește Buzea sau Buzescu și nu formulează o genealogie, ci îi prezintă însă ca frați, îi așază într-o „singură unitate patrimonială” și include generația următoare, încă anonimă. Familia se ivește, așadar, nu printr-o „povestire târzie”, ci printr-o mundană „operațiune juridică: un transfer de pământ confirmat de domn”.

Ulterior, frații Buzești, Radu, Preda și Stroe se vor fi născut în satul Cepturoaia din Oltenia, unde vor fi ridicat pe cheltuiala lor Mănăstirea Căluiu și unde își dorm somnul cel de veci Radu și Preda iar Stroe la Mănăstirea Stănești, în comuna Strejești, tot ctitorie a lor. Buzeștii, numiţi „purtătorii oştilor şi fruntea boierilor“, i-au fost alături lui Mihai Viteazul în confruntările cu turcii și tătarii din anii 1594, 1595, 1598 dar și în alte momente mai deosebite, Preda comandând în multe bătălii grosul armiei în calitate de spătar, Radu, era mare clucer iar Stroe, mare stolnic și un abil diplomat care a condus solii la Aron Vodă, zis Aron Tiranul (de două ori voievod al Moldovei), când pregătea ofensiva antiotomană şi la Sigismund/ Zsigmond Báthory (principe al Transilvaniei, care a avut o „încercare de realizare” a primei uniri a Transilvaniei cu Țara Românească și cu Moldova, așa-numitul „plan dacic”), înainte de lupta de la Călugăreni, sau trimis cu daruri de nuntă la acelaşi Báthory la căsătoria acestuia cu viitoarea nefericită prinţesă habsburgică Maria Cristina. După asasinarea lui Mihai Viteazul din zorii fatidicei zile de 9/ 19 august 1601, la 3 km sud de Turda, de către un detașament de mercenari în frunte cu perfidul ofițer valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de astuțiosul general albanezo-italian Giorgio Basta, capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului, adus în Țara Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui său, Pătrașcu-Vodă.

Concomitent, Alin Bogdan Buzescu a vrut să scrie, să realizeze o istorie care se citește pe îndelete, cu mare răbdare, nu doar una care se răsfoiește superficial și comod; dar și o istorie care poate fi verificată, nu doar una care încântă. Autorul consideră că lectorul trebuie să simtă efectiv, ca și cum ar fi real, palpabil „frigul drumului, prețul calului, întârzierea soliei, greutatea unei răni și spaima schimbării de domnie”. Totodată, același cititor-frate calm și stăruitor trebuie să poată coborî marianic, atunci când dorește, spre nota de subsol, înspre ediția documentului și către „limita mărturiei”. Această carte nu poate repara deficitarul curriculum școlar și nici nu își propune să se substituie convenționalelor manuale de istorie, dar poate realiza, în opinia lui Alin Bogdan Buzescu, ceva mai modest și, poate, mai fertil: să arate că istoria nu este moartă, ca o limbă dispărută în neant, atunci când este precisă și clară ca un cristal, că „documentul nu ucide povestea, ci o face mai surprinzătoare, că un act de proprietate poate vorbi despre frică, o listă de martori despre ierarhie, o scrisoare despre distanță, iar o piatră funerară despre lupta dintre memorie și uitare”.

La urma urmei, istoria este o relatare complexă, o narațiune coerentă și fascinantă și o construcție solidă a unei imagini a trecutului făcută de profesioniști în domeniu care încearcă să descrie, să explice, să analizeze sau să facă perceptibile timpurile/ vremurile care s-au scurs. Indiferent de epoci sau de metode și oricare ar fi scopul subiacent al muncii istoricului, istoria este întotdeauna o edificare intelectuală umană, încapsulată în epoca în care este scrisă. Mai simplu spus, istoria este povestea vietii oamenilor, cu cele bune, dar si cu cele rele; cu victorii și cu înfrângeri, cu amprenta personalității și a geniului, dar și cu tolstoiana voință colectivă a milioanelor de oameni simpli, pentru a sti, într-un final, cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm parafrazându-l pe Paul Gauguin. Căci, după cum s-a tot repetat, un popor care nu-și cunoaște istoria, orbecăie prin lume și riscă să dispară de pe scena istoriei, iar după cum sublinia istoricul englez A.J.P. Taylor: „Oamenii învață din istorie doar cum să facă greșeli noi”.

În concluzie, cartea lui Alin Bogdan Buzescu este una mai mult decât necesară, o complexă analiză nu numai a familiei sale, ci și a istoriei românilor din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, un volum bine proporționat, o lucrare excelent documentată și frumos realizată, demnă de menționat în cadrul cărților de genealogie istorică românești, și nu numai, atât pentru reconstituirea fidelă a unei perioade zbuciumate din istoria României, cât și pentru o foarte bună interpretare a surselor și biobibliografiei din domeniu.